Viaţa Sfântului Pantelimon

Înaintea celui cu chip şi nevinovăţie îngerească, a vrednicei slugi a Domnului nostru, care prin nestrămutată credinţă s-a învrednicit a sta alături de scaunul nemuritorului împărat, Pantelimon, ridicăm rugăciunile noastre şi cerem să ne asculte durerile şi cu puterea ce-i este dată de la Dumnezeu ca un doctor fără de arginţi, să ne cerceteze degrab şi să înlăture de la noi bolile sufleteşti şi trupeşti, ca izbăviţi cu platoşa bunătăţii sale, în tresăltări de bucurie, să-i cîntâm: Bucură-te, Mare Mucenice şi tămăduitorule Pantelimoane!

Sfântul Mucenic Pantelimon s-a născut pe vremea împăratului roman Maximian (235 - 238), împărat "închinător" la zei, când creştinii erau socotiţi duşmani ai statului, erau persecutaţi batjocoriţi şi ucişi la instigarea păgânilor şi tuturor pătimaşilor acelor timpuri. S-a născut în cetatea Nicomidia (Bitinia - Asia Mică). Tatăl său, Eustoghie, era slujbaş împărătesc şi închinător la zei. Mama sa, Euvula, era creştină în ascuns şi deosebit de evlavioasă şi înţelegătoare a timpului. Tatăl său la însemnat cu nume păgân, Pantoleon - cu totul leu, voinic - iar mama să după naştere a rămas şubredă. Copilul a fost dat la şcolile timpului şi, în acelaşi timp, mama îi picura în suflet tainele credinţei în nemurire. La o vârstă critică a fiului mama să moare, iar tatăl îl introduce în grupuri nesănătoase pentru vârsta lui. Datorită seriozităţii tânărului, acesta termină şcoala (literatură-filosofie) şi este dat în seama unui doctor, ucenic hipocratic, Eufrosin, care îl iniţiază în vindecări trupeşti. Acum îşi descoperă vocaţia. Ajuns medic chiar la curtea împărătească, tânăr, viguros, inteligent şi de rară frumuseţe trupească şi sufletească, i se duce vestea până la Roma. Vizitează întreaga lume, admirând tot ceea ce geniul uman a creat, dar este îngrozit, în acelaşi timp, de suferinţă, boli şi dureri în care se zbate lumea şi mai ales oamenii simpli, neajutoraţi, neînţeleşi, înlăturaţi din cetăţi şi fugăriţi prin munţi şi păduri, printre care erau mulţi creştini. Acum candela Evangheliei aprinsă de mama să începe să-i lumineze calea. Acum înţelege dragostea şi dăruirea ei, bunătatea şi mila pentru orice om. Observă că lumea este plină de patimi şi nelegiuiri, de ură şi nedreptate, de minciună şi înşelare şi se convinge că există forţa răului, diavolul, pe care numai Hristos la legat şi a şters cu sângele Său cauzele suferinţei oamenilor. Revenind în Nicomidia este martor uciderii creştinilor, martirajului episcopului Antim şi arderii bisericilor la porunca împăratului. Dascălul său îl recomandă să fie doctor palatului în locul său. Aici află că există şi tămăduitori de suflete, mari înţelepţi şi duhovnici, dezlegători şi cunoscători ai bolilor şi patimilor sufleteşti, dar care stau ascunşi din pricina persecuţiilor. Aşa ajunge tânărul să-l cunoască pe Marele tămăduitor, preotul Ermolae. De la acesta a învăţat că trebuie să aibă credinţă când vindecă, o credinţă plină de dragoste. Şi păgânii au credinţă, dar din frică, Dumnezeul nostru este dragoste (I Ioan IV, 8) şi noi credem din iubire (II Tim. I, 7) şi însoţind credinţa cu fapta (II Petru I, 5), deoarece credinţa fără fapte este moartă (Iacov II, 17).

Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, găseşte pe drum un copil mort muşcat fiind de o napârcă. Judecând că momentul venise să probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chemă în ajutor numele lui Hristos şi pe dată copilul se ridică iar năpârca muri. Atunci el alergă la Ermolae şi, plin de bucurie, ceru să primească fără întârziere Sfântul Botez. Rămase apoi în preajma batrânului sfânt pentru a se bucura de învăţăturile lui şi nu mai reveni acasă decât în a opta zi. La întrebările tatălui său neliniştit el răspunde că a rămas la palat, reţinut de vindecarea unui om de pe lângă împărat. Păstrând încă secretă convertirea lui, el arată în acealasi timp o adâncă preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatăl său de zădărnicia închinării la idoli.

După o vreme a fost adus la senator un orb care îl implora pe Pantoleon să îl vindece, căci îşi pierduse toată averea pe la doctori. Increzător în Hristos, care sălăşluia de-acum în el cu putere, tânărul confirmă în faţa tatălui său uimit că avea să îl vindece prin harul stăpânului său. Face semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos şi pe loc bărbatul îşi recapată vederea, nu numai a ochilor trupului ci şi ai sufletului, căci el înţelese că Hristos îl vindecase. Este botezat de Sfântul Ermolae împreună cu Eustorgios, care nu după multă vreme adormi în pace.

Pantoleon împarte atunci moştenirea sa săracilor, eliberează sclavii şi se dedică şi mai vârtos îngrijirii bolnavilor cărora nu le cerea în schimb decât să creada în Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slăvit printre sfinţii doctori fără de arginţi). Ceilalţi doctori din Nicomidia au început să fie invidioşi pe el şi cum el îngrijise pe un creştin care tocmai fusese chinuit din ordinul împăratului, ei profită de ocazie pentru a-l denunţa la Maximian. După ce le-a ascultat cu tristeţe plângerea împotriva protejatului său, împăratul îl convocă pe cel care fusese mai înainte orb şi îi pune întrebări despre ce mijloace folosise Pantoleon că să îi redea vederea. Precum orbul din naştere din Evanghelie, omul răspunde cu simplitate că Pantoleon îl vindecase chemând numele lui Hristos şi că această minune îi adusese adevarata lumină, aceea a credinţei. Furios, împăratul cere să i se taie capul pe dată şi trimite oameni să îl găsească pe Pantoleon. Când Sfântul se află înaintea lui, îi reproşează că ar fi trădat încrederea pe care i-o acordase şi îl acuză că îl insultă pe Asclepios şi pe ceilalţi zei prin credinţa sa în Hristos, un om mort crucificat. Sfântul îi răspunde că atât credinţa cât şi mila faţă de adevăratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogăţiilor şi onorurilor acestei lumi de deşărtăciune şi pentru a-si întări argumentele îi cere lui Maximian să îl pună la încercare. Este deci adus un paralitic, asupra căruia preoţii pagâni au încercat totul ca să îl vindece. Cum eforturile lor au rămas fără efect, Pantoleon îşi înalţă rugăciunea către Dumnezeu şi luând pe paralitic de mână, îl ridică în numele lui Hristos. Numeroşi pagâni, văzându-l pe om mergând plin de bucurie, au crezut atunci în adevăratul Dumnezeu, în timp ce preoţii păgâni insistau pe lânga împărat să fie ucis acest rival periculos.

Maximian îi aminteşte chinurile la care cu câtva timp în urmă fusese supus Sfântul Antim, la care Pantoleon răspunde că dacă un bătrân făcuse dovada unui asemenea curaj, cu atât mai mult tinerii trebuie să se arate curajoşi în încercări. Nici măgulirile nici ameninţările neputând să îl facă pe Pantoleon să îşi schimbe atitudinea, tiranul îl încredinţează torturii. Legat de un stâlp, trupul îi este sfâşiat cu gheare de fier, apoi rănile îi sunt arse cu făclii aprinse. Dar Hristos i se arată Sfântului Mucenic şi îi zice: "Nu te teme, copilul meu, căci sînt cu tine şi iţi voi fi de ajutor în tot ceea ce vei suferi pentru mine". De îndată torţele se sting, iar rănile Sfântului se vindecă. Apoi este scufundat în plumb topit, aruncat în mare legat de un pietroi, dar în toate încercările Hristos îl însoteşte şi îl arată nevătămat. Dupa aceea a fost aruncat fiarelor sălbatice, dar şi acolo Hristos îl apără, iar animalele vin la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Împăratul hotărăşte noi cazne, poruncind să fie legat de o roată cu lame ascuţite şi rostogolită de pe o înălţime. În mod minunat roata se sfărâmă pe mulţi păgâni zdrobindu-i şi Sfântul rămânînd nevătămat.

Tulburat Maximian îl întreabă de unde are o asemenea putere şi cum ajunsese el la credinţa creştină. Pantoleon îi arată unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu îi făcuse cunoscut că venise vremea şi pentru părintele său spiritual să-L mărturisească şi să îşi găsească în mucenicie desăvârşirea. După moartea părintelui Ermolae şi a celor împreună cu el Erimp şi Ermoclat, alţi doi ucenici ai săi, tiranul încercă din nou să îl convingă să se închine idolilor. Constatând că nu va putea să îl clintească din credinţa sa, Maximian dădu atunci ordin ca Pantoleon să fie decapitat, iar trupul să îi fie aruncat în foc.

Sfântul este dus în afara Nicomidiei unde îi fusese hotărît sfârşitul. În loc de sânge lapte a curs din grumazul lui, trupul său deveni alb că zăpada iar măslinul uscat de care fusese legat în văzul tuturor a inverzit şi a rodit fructe din belşug. Soldaţii, cărora li se dăduse ordin să ardă trupul Sfântului, l-au încredinţat credincioşilor care l-au îngropat cu pioşenie.

De atunci, Sfântul Pantelimon nu a încetat să aducă vindecări celor ce cu credinţă se roagă:

“Sfinte Mare Mucenice şi tămăduitorule, Pantelimoane, ţie îţi vărsăm durerile noastre de multe feluri şi tu fără întîrziere, cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, spre Care ne eşti mijlocitor, auzind suspinuri înăbuşite în noapte, în zi, în pat de suferinţă, în călătorii, fii celor ce se roagă ţie, după nevoile fiecăruia: celor neliniştiţi, liniştitor, celor asupriţi, apărător, celor în primejdii, izbăvitor, celor învăluiţi în păcate, scutitor, rătăciţilor îndrumător, bolnavilor deplin vindecător, orfanilor tată, văduvelor părinte, soţilor întăritor în căsnicie, celor porniţi cu răutate, îmblînzitor şi ne întăreşte în faţa necazurilor, căci sîntem slabi şi istoviţi, sfinte, şi astfel cu puterea ta, descătuşaţi de amărăciunile noastre, să petrecem în mulţumire, cîntînd lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condacul al 13-lea din Acatist).